People who cannot invent and reinvent themselves must be content with borrowed postures, secondhand ideas, fitting in instead of standing out.

Warren Bennis

Dincolo de toate, sintem programati sa ocupam un loc, sa ne conformam, sa participam mai mult sau mai putin involuntar ca rotite bine unse in angrenajul social.

Pentru mine, totul s-a petrecut ca intr-o realitate paralela: am trecut prin scoala generala, gimnaziu si liceu, ghidat de valorile culturale si de integrare sociala ale parintilor. Ei isi doreau, ca toti parintii obisnuiti, „normali”, sa devin un bun cetatean, realizat profesional, cu o familie, copii… Au suprimat mai mult sau mai putin discret orice tendinte care nu se incadrau in acest pattern, m-au convins cit e de bine la caldurica: fara stress, fara batai de cap, o viata linistita, cum, nu-i asa, merita fiecare dintre noi.

Am facut o treaba buna: am renuntat la vise si pasiuni „periculoase” (doar e un semn de maturitate, nu?), am absolvit liceu, am intrat la facultate, am terminat-o. Incet dar sigur m-am inscris ca un automat pe traiectoria ce ne-o rezerva conditionarea: m-am angajat, mi-am cumparat un apartament, m-am casatorit. Mi-am deschis un cabinet privat, m-am mutat la un apartament mai mare, mi-am schimbat masina. Concedii in strainatate, lucruri in casa… nu trebuie sa va dau prea multe detalii, le stiti prea bine.

Caldut. Liniste. Impacare.

La un moment dat m-am trezit, intr-o dupa-masa frumoasa de toamna, in momentul in care am inceput sa-mi pun „intrebari indiscrete”:

• asta sa fie tot? (obtinusem standardul ce mi se sugerase: profesie, familie, casa, masina, stabilitate financiara, statut social)
• cu alte cuvinte, am ajuns la final? nu urma decit sa-mi schimb o data la  zece ani apartamentul (sau sa-mi cumpar o casa), sa-mi iau o masina mai tare, sa-mi fac un concediu  intr-o destinatie mai indepartata?
• unde sint pasiunile si visele mele? (cuvinte prafuite, lasate sa se usuce intr-un sertar intunecos al memoriei)
• ce raminea dupa mine, daca in acest moment as fi murit?

Eram socat de brutalitatea intrebarilor, de sinceritatea lor extrema. Trezirea a fost brusca, intensitatea a fost dureroasa. Eram dezamagit (pentru ce, prostule, esti realizat profesional, social!), eram furios (pe parinti, societate, pe intreg „sistemul asta imputit”), ma simteam cu adevarat un las. Am dat ideile, esenta, visurile mele pe un loc confortabil la o loja secundara  din sala de spectacol.

Au urmat zile confuze, cu stari emotionale antagonice, succedate in ritm alert. Nu reuseam sa ma decid: am facut bine, am gresit, ce e important, ce conteaza cu adevarat in viata. Cu timpul lucrurile au inceput sa se sedimenteze. Furia si sentimentul esecului s-au potolit. Au ramas intrebarile: unde sint acum, ce pot sa fac de aici incolo?

In esenta nu stateam rau: aveam un punct de pornire – toate avantajele dobindite pina in acel moment. O pozitie solida, pe care se putea construi ceva. Trebuia doar sa-mi realiniez prioritatile, sa redescopar what makes me tick. Sa-mi fac un plan, sa actionez. Parea simplu, dar pina atunci viata mea a fost planificata de parinti dupa normele sociale general acceptate, actiunile mele au fost realizate printr-o implicare aproape impersonala.

Paradoxal: cel mai greu a fost sa-mi refac lista de pasiuni. Eram asemeni unui copil sarac, pus de cineva sa-si aleaga un dar, orice dar, copil care uitase cum arata jucaria pe care si-o dorise demult, pe cind o vazuse in trecere in vitrina magazinului din oras, din mersul grabit al autobuzului. Pina la urma, evident, am reusit, intr-un proces de rememorare care mi-a adus parfumuri si senzatii trecute, pe care aproape le uitasem. Nici vorba, nu disparusera, ele stateau cuminti, inca vii, intr-un colt al mintii, exilate dar nu desfintate.

Cind am inceput sa studiez realist lista din fata mea am ramas socat: aveam nevoie de bani, de mult mai multi bani decit dispuneam in acel moment.

Desigur, cu mintea de acum, pot spune cu usurinta: banii sint doar o iluzie a necesitatii. Orice lucru poate fi infaptuit fara sa ai bani, doar prin viziune , motivatie si actiune. Pe atunci nu stiam aceste „mici detalii”, nu realizam ca banii apar in momentul in care esti pregatit sa-i primesti, de multe ori din surse la care nu te-ai gindit si in cantitati mai mari decit ai nevoie.

Creadeam ca am nevoie de MULTI bani, pe care trebuia sa-i obtin pentru a putea sa-mi realizez visele trezite din starea de letargie.

In sectorul finantelor personale ma descurcam bine. Imediat dupa 1990 am inceput sa citesc fiecare carte de dezvoltare personala si educatie financiara care se edita. Apoi a venit internetul, cu imensitatea de resurse pe care ti-o pune la dispozitie. Am ajuns in situatia paradoxala de a ma restringe in cautare, de a selecta materialele in functie de calitate: lucru tot mai usor pe masura ce cresteau cunostintele mele in domeniul. Cu timpul mi-am dezvoltat acel simt interesant, pe care americanii il numesc bull shit sensor, ce m-a servit cu fidelitate de fiecare data.

Dupa acumulari extensive am simtit nevoia actiunii. Dar eram intr-o dilema ingrozitoare, aceiasi dilema in care se afla toata lumea in momentul in care doreste sa inceapa investitiile: nu aveam capital. Cauza era evidenta, facusem ceea ce facea toata lumea: consumam toti banii pe masura ce ii faceam. Datorita cunostintelor de finante personale acumulate in timp, n-am fost niciodata in postura de a ajunge „falimentar”. Din contra, fiind liber profesionist, exista intotdeauna „in casa” o suma de bani pentru perioadele in care cabinetul trecea prin perioade grele cu incasarile. Dar acestia erau rezerva familiei de care nu ma puteam atinge.

Am luat o decizie riscanta: am imprumutat bani. Acum imi dau seama ca n-a fost o idee prea buna, desi riscul era relativ mic, fiind o suma mica. Am adaugat niste bani veniti pe neasteptate (care in alte conditii i-as fi alocat pentru un concediu mai scump) si astfel mi-am incropit primul fond de investitii. Minuscul, e drept, dar erau niste bani cu destinatie precisa.

Am inceput sa cautam prima oportunitate de investitie. Noua ni se parea imposibil sa gasim ceva ce poate fi cumparat cu acea suma derizorie (2500 de marci germane, pe vremea aceea nu existau Euro) dar am pornit „la vinatoare”.

Cei care cred in Legea atractiei vor spune ca Universul s-a reconfigurat in urma dorintelor noastre (ale mele si ale sotiei)- pe atunci nu se „inventase” aceasta lege.  Cei credinciosi vor spune ca ne-a ajuta Dumnezeu. Ateii vor zice ca am fost norocosi. Ce pot sa afirm cu certitudine este ca in final am gasit o casa la tara pe care am reusit ( in urma unor negocieri indelungate) sa o aducem la un pret apropiat de suma din fondul nostru de investitii. Era prima din lungul sir de dovezi ce vor apare ulterior in viata noastra, care ne vor invata un lucru interesant: cind exista un tel, o motivatie si se trece la actiune, obstacolele (inclusiv lipsa banilor) vor cadea din calea ta, unul cite unul.

Prima investitie a fost o lectie pentru noi ca familie, o lectie de imobiliare dar mai ales o lectie de viata. Ne-a aratat ca poti obtine profit fara sa faci o munca extenuanta, ca acel profit dospeste chiar daca dormi sau petreci clipe impreuna cu familia (apare asa-numitul cistig pasiv, in cazul nostru provenit din cresterea pietei imobiliare), ca exista si alte modalitati de a cistiga banii, modalitati care sa-ti aduca acea stare dupa care tinjim cu totii: independenta financiara.

Ma trezisem din somn. Facusem primul pas. Restul au venit unul dupa altul, parca de la sine.

Acest articol a fost scris cu ocazia conferintei anuale Training 08, evenimentul de training general, de HR, vanzari si e-learning cel mai complex al anului.