Acest articol a aparut ca si guest post in portalul dedicat dezvoltarii personale, empower.ro
Titlu alternativ: „Scrisoare catre o parte dintre romani”
Acum multi ani, pe vremea cand era adolescent si traiam in comunist, dincolo de granitele Romaniei, in blocul (inca) estic, existau doua tari cu adevarat ciudate: Ungaria si Yugoslavia. Traiam in Timisoara si, prin natura pozitiei geografice, aveam un contact direct cu persoane din acele tari sau cu prieteni care aveau legaturi (de rudenie sau prietenie) cu cetateni ai celor doua tari vecine. In plus, in acea perioada, cand programul TV se intindea pe vreo doua ore in fiecare zi, ne uitam cu jind la televiziunile de la Budapesta si Beograd.
Atunci, cu cativa ani inainte de Revolutie, in Yugoslavia si Ungaria existau regimuri care cochetau cu economia de piata. Inca sub control puternic de la centru, economile lor lasau o oarecare zona de miscare initiativelor private. Ca urmare, existau o seama de oameni care, pe langa slujba de la stat, au deschis mici afaceri.
Pe atunci, in vremea comunismului, acest lucru ni se parea de neconceput! Cum sa mai muncesti la afacerea ta, cand ai deja o slujba? Desi auzisem ca in tarile vecine inflatia era destul de mare si banii nu ajungem, tot nu reuseam sa inteleg necesitatea unei a doua surse de venit.
Anii au trecut, a venit Dcembrie ’89. In decurs de cateva zeci de luni, economia romaneasca si leul o luasera razna. Banii valorau tot mai putin, asa ca am simtit pe propria piele ce inseamna inflatia si necesarul unei a doua surse de venit. Cu toate acestea, majoritatea romanilor preferau sa caute o slujba sigura la stat, chiar mai slab platita, decat sa-si incerce norocul „la patron”. Se vaitau toata ziua ca nu le ajung banii, dar nu faceau nici macar jumatate de pas pentru a-si lua o a doua slujba.
Au trecut alti ani, economia a inceput sa creasca, salariile la fel, au aparut patronii „cu cheag”, cateva multinationale, iar romanul parea ca a scapat de spectrul malefic al „celor doua slujbe”. O perioada vesela si exuberanta, care a tinut pana prin 2007. Apoi a urmat caderea.
Despre perioada ultimilor 3 ani nu are rost sa vorbesc prea mult. Ai simtit pe pielea ta criza, salariul a scazut, poate chiar ai fost dat afara. Cu toate acestea, ratele la banca au ramas, unele chiar s-au marit. Din nou s-a ivit la orizont necesitatea unei a doua slujbe. Tu ce ai facut?
Am vorbit in termeni de ” o slujba, doua slujbe” dar, de fapt, e vorba de surse de venit. O slujba e o sursa de venit, pentru majoritatea romanilor singura sursa de venit. Dar in timpurile interesante pe care le traim, nu se mai poate supravietui cu o singura slujba (cu o singura sursa de venit) decat in cazuri exceptionale, de noroc. Iar situatia se va deteriora si mai mult.
E clar ca astazi nu mai poti trai cu o singura sursa de venit. Uita-te la salariul tau si spune-mi daca e asa. Cu toate acestea, marea majoritate a romanilor ezita sau evita sa vorbeasca despre faptul ca au nevoie de mai multe surse de venit, pentru ca acest lucru ar inseman ca trebuie sa-si ia inca o slujba, ceea ce pentru ei inseamna o infrangere. Oare de ce se intampla acest lucru? Voi incerca sa dau cateva raspunsuri:
- avem un reflex paternalist, mostenit de la comunisti: statul/patronul trebuie sa aiba grija de noi, sa ne dea o slujba suficient de bine platita pentru necesitatile noastre
- a avea doua slujbe inseamna esec la nivel profesional (esti atat de prost in ceea ce faci incat nu poti sa traiesti din asta!)
- a avea doua slujbe inseamna un esec la nivel social (nu poti sa iesi „cu baietii” pentru ca mergi la lucru sau esti prea obosit
- a avea doua slujbe inseamna un esec la nivel personal (esti un ratat, nu te mai angajeaza nimeni decat pe salarii de mizerie)
- romanii sunt comozi (ca sa nu zic „lenesi” – cel putin o parte din ei…), argumentand ca efortul de a merge la o a doua slujba este mult prea mare fata de castigul obtinut („o viata am, nu vreau s-o traiesc muncind de dimineata pana seara!”)
- a doua slujba inseamna o (posibila) decadere in ochii rudelor/prietenilor/vecinilor
Probabil mai sunt si altele. E usor sa scoti scuze, mai ales ca intotdeauna e de vina societatea/guvernul/patronii/criza/tanti Aglaia. Niciodata tu.
Exista solutii elegante la multe din problemele de mai sus. Cum spuneam, e vorba de o sursa de venit, care nu trebuie sa fie „a doua slujba”. Ai putea incepe o mica afacere intr-un domeniu care te pasioneaza, sau poate incepi un blog/site, care ulterior sa-l monetizezi. Aceste variante te scutesc de anatema imaginii negative a „doua slujbe”. Din contra, vei deveni, in ochii tai si a celor din jur, un intreprinzator.
Nici aceasta solutie nu este una perfecta. Ai putea obiecta ca nu stii ce sa faci/nu te pricepi/n-ai experienta/e criza, cine mai incepe azi afaceri… Scuze, alte zeci de scuze, care se pot fabrica la foc automat. Ca asa suntem noi…
In concluzie, e mai simplu sa ramai pe slujba ta, asa cum e ea, sa te vaicaresti la cine te asculta si sa speri ca o sa treaca aceasta nenorocita de criza, pentru a scoate si tu capul din necaz. Sigur, criza o sa treaca, dar nu bag mana in foc ca, odata cu revenirea economica, o vei duce mai bine. E posibil sa ramai tot asa de prost platit, cu aceleasi probleme, desi vremurile se indreapta. Atunci te vei intreba, mai mult sau mai putin retoric, de ce „lumea asta-i rau facuta”, vorba manelistului. Raspunsul e foarte clar: „Pentru ca!”