Finante personale

Cc: De ce romanul va iesi din criza, cand se termina criza. Poate nici atunci…

, , , , , 2 comentarii

Acest articol a aparut ca si guest post in portalul dedicat dezvoltarii personale, empower.ro

Titlu alternativ: „Scrisoare catre o parte dintre romani”

Acum multi ani,  pe vremea cand era adolescent si traiam in comunist, dincolo de granitele Romaniei, in blocul (inca) estic, existau doua tari cu adevarat ciudate: Ungaria si Yugoslavia. Traiam in Timisoara si, prin natura pozitiei geografice, aveam un contact direct cu persoane din acele tari sau cu prieteni care aveau legaturi (de rudenie sau prietenie) cu cetateni ai celor doua tari vecine. In plus, in acea perioada, cand programul TV se intindea pe vreo doua ore in fiecare zi, ne uitam cu jind la televiziunile de la Budapesta si Beograd.

Atunci, cu cativa ani inainte de Revolutie, in Yugoslavia si Ungaria existau regimuri care cochetau cu economia de piata. Inca sub control puternic de la centru, economile lor lasau o oarecare zona de miscare initiativelor private. Ca urmare, existau o seama de oameni care, pe langa slujba de la stat, au deschis mici afaceri.

Pe atunci, in vremea comunismului, acest lucru ni se parea de neconceput! Cum sa mai muncesti la afacerea ta, cand ai deja o slujba? Desi auzisem ca in tarile vecine inflatia era destul de mare si banii nu ajungem, tot nu reuseam sa inteleg necesitatea unei a doua surse de venit.

Anii au trecut, a venit Dcembrie ’89. In decurs de cateva zeci de luni, economia romaneasca si leul o luasera razna. Banii valorau tot mai putin, asa ca am simtit pe propria piele ce inseamna inflatia si necesarul unei a doua surse de venit.  Cu toate acestea, majoritatea romanilor preferau sa caute o slujba sigura la stat, chiar mai slab platita, decat sa-si incerce norocul „la patron”. Se vaitau toata ziua ca nu le ajung banii, dar nu faceau nici macar jumatate de pas pentru a-si lua o a doua slujba.

Au trecut alti ani, economia a inceput sa creasca, salariile la fel, au aparut patronii „cu cheag”, cateva multinationale, iar romanul parea ca a scapat de spectrul malefic al „celor doua slujbe”. O perioada vesela si exuberanta, care a tinut pana prin 2007. Apoi a urmat caderea.

Despre perioada ultimilor 3 ani nu are rost sa vorbesc prea mult. Ai simtit pe pielea ta criza, salariul a scazut, poate chiar ai fost dat afara. Cu toate acestea, ratele la banca au ramas, unele chiar s-au marit. Din nou s-a ivit la orizont necesitatea unei a doua slujbe. Tu ce ai facut?

Am vorbit in termeni de ” o slujba, doua slujbe” dar, de fapt, e vorba de surse de venit. O slujba e o sursa de venit, pentru majoritatea romanilor singura sursa de venit. Dar in timpurile interesante pe care le traim, nu se mai poate supravietui cu o singura slujba (cu o singura sursa de venit) decat in cazuri exceptionale, de noroc. Iar situatia se va deteriora si mai mult.

E clar ca astazi nu mai poti trai cu o singura sursa de venit. Uita-te la salariul tau si spune-mi daca e asa. Cu toate acestea, marea majoritate a romanilor ezita sau evita sa vorbeasca despre faptul ca au nevoie de mai multe surse de venit, pentru ca acest lucru ar inseman ca trebuie sa-si ia inca o slujba, ceea ce pentru ei inseamna o infrangere. Oare de ce se intampla acest lucru? Voi incerca sa dau cateva raspunsuri:

  • avem un reflex paternalist, mostenit de la comunisti: statul/patronul trebuie sa aiba grija de noi, sa ne dea o slujba suficient de bine platita pentru necesitatile noastre
  • a avea doua slujbe inseamna esec la nivel profesional (esti atat de prost in ceea ce faci incat nu poti sa traiesti din asta!)
  • a avea doua slujbe inseamna un esec la nivel social (nu poti sa iesi „cu baietii” pentru ca mergi la lucru sau esti prea obosit
  • a avea doua slujbe inseamna un esec la nivel personal (esti un ratat, nu te mai angajeaza nimeni decat pe salarii de mizerie)
  • romanii sunt comozi (ca sa nu zic „lenesi” – cel putin o parte din ei…), argumentand ca efortul de a merge la o a doua slujba este mult prea mare fata de castigul obtinut („o viata am, nu vreau s-o traiesc muncind de dimineata pana seara!”)
  • a doua slujba inseamna o (posibila) decadere in ochii rudelor/prietenilor/vecinilor

Probabil mai sunt si altele. E usor sa scoti scuze, mai ales ca intotdeauna e de vina societatea/guvernul/patronii/criza/tanti Aglaia. Niciodata tu.

Exista solutii elegante la multe din problemele de mai sus. Cum spuneam, e vorba de o sursa de venit, care nu trebuie sa fie „a doua slujba”. Ai putea incepe o mica afacere intr-un domeniu care te pasioneaza, sau poate incepi un blog/site, care ulterior sa-l monetizezi. Aceste variante te scutesc de anatema imaginii negative a „doua slujbe”. Din contra, vei deveni, in ochii tai si a celor din jur, un intreprinzator.

Nici aceasta solutie nu este una perfecta. Ai putea obiecta ca nu stii ce sa faci/nu te pricepi/n-ai experienta/e criza, cine mai incepe azi afaceri… Scuze, alte zeci de scuze, care se pot fabrica la foc automat. Ca asa suntem noi…

In concluzie, e mai simplu sa ramai pe slujba ta, asa cum e ea, sa te vaicaresti la cine te asculta si sa speri ca o sa treaca aceasta nenorocita de criza, pentru a scoate si tu capul din necaz. Sigur, criza o sa treaca, dar nu bag mana in foc ca, odata cu revenirea economica, o vei duce mai bine. E posibil sa ramai tot asa de prost platit, cu aceleasi probleme, desi vremurile se indreapta. Atunci te vei intreba, mai mult sau mai putin retoric, de ce „lumea asta-i rau facuta”, vorba manelistului. Raspunsul e foarte clar: „Pentru ca!”

Comentarii

comments

Standard

2 gânduri despre „Cc: De ce romanul va iesi din criza, cand se termina criza. Poate nici atunci…

  1. Marius zice:

    La sfarsitul lui 2008, criza a inceput sa ma loveasca si pe mine. Castigam destul de bine, dar lucram…dublu (ca numar de ore). Aveam doua probleme: lucram prea multe ore si factura la telefonul mobil reprezenta 10 % din salariul meu (lucru care mi s-a parut de neacceptat la un moment dat). Dar nu aveam de gand sa renunt la minutele mele si la netul pe mobil.
    Asa ca, am inceput sa caut solutii.
    La munca totul mergea bine, firma la care lucram avea succes. Doar ca lucram prea mult si salariul nu crescuse deloc (in raport cu succesul firmei).
    Am inceput sa-mi caut de lucru. Citeam zilnic anunturile din ziare si dadeam telefoane. Ma duceam la interviuri.
    Cand am gasit trei oferte sigure si mai bune (salarial vorbind) decat ce primeam eu, mi-am dat demisia.
    Patronul si colegii mei au fost socati: „Esti nebun, pleci acum cand e criza?. Da, plec. Am gasit o oferta mult mai buna.”
    Daca patronul mi-ar fi oferit 100 de ron in plus, as fi ramas. Dar patronul platea o mare parte a salariului la negru. Nici nu i-ar fi trecut prin cap sa ofere o marire de salariu.
    Nu stia ca urma sa-si bata capul cu o multime de persoane neserioase sau nemotivate, care isi cautau de lucru…
    Am plecat de acolo si m-am „bagat” in doua locuri in acelasi timp, de proba. Unul din ele l-am refuzat (angajatii erau complet nemotivati si se plangeau tot timpul), dar l-am acceptat pe celalalt (loc unde sunt si acum).
    Intre timp (in urma cu o luna) adunasem din nou trei oferte de munca (mai bune decat aveam eu) si i le prezentasem sefului. Asa am obtinut o marire de salariu si n-am mai fost nevoit sa plec in alta parte. Dar daca nu mi se oferea marirea, plecam.
    Mai trebuia sa rezolv problema facturii telefonului mobil (care reprezenta inca un procent destul de mare din salariul meu).
    Intr-o zi am trimis un sms la toti din agenda mea telefonica. Am scris ca am nevoie de bani in plus si caut ceva de facut pentru asta (regulat/constant).
    O amica, avocata, mi-a scris ca e dispusa sa ma plateasca daca ma ocup de cumparaturile si facturile ei. Mi-a dat detalii despre asta si cat e dispusa sa plateasca (mult pentru necesarul meu cu factura telefonica). Am acceptat imediat (chiar si in prezent ma ocup de cumparaturile dansei).
    Trebuie sa mentionez aici reactiile celor din jurul meu. La schimbarea jobului am primit o multime de critici si observatii din partea rudelor/prietenilor/cunoscutilor. „Nu poti face asa ceva, e criza. Esti nebun.” Le-am spus ca tocmai de aceea fac ceea ce fac. Ma adaptez.
    Cand au auzit ca fac cumparaturile „unei babe”, multi au ras in hohote. Au zis ca asa ceva nu se face, mai ales la 32 de ani.
    Inchei spunandu-va ca n-am ramas dator cu vreo factura de vreun fel in tot acest timp si ca am platit in doi ani un credit care trebuia platit in 10.
    Mult succes!

  2. Luca Dezmir zice:

    Marius,

    abordarea ta e foarte buna:
    1.cauta permanent surse de venit cat mai bune
    2.sa muncesti nu e rusine, indiferent ce faci

    in viata mea am facut tot felul de lucruri pentru bani. cand eram student, mergeam la cursuri, le scriam la masina de scris (da, masina de scris mecanica!), le xerografiam si le vindeam la studentii straini. nu mi-a fost rusine, desi eram privit piezis de unii colegi romani.

    chiar si acum, daca prin absurd, as ajunge la faliment financiar, as lucra orice, chiar ceva sub calificarea mea, ca sa-mi intretin familia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *