Acest articol a aparut ca si guest post in portalul dedicat dezvoltarii personale, empower.ro

Intreaba tinerii adolescenti care sunt cele mai importante  elemente in viata lor si inevitabil vor apare, pe lista (pe linga distractii si chefuri) banii si dragostea (de fapt, daca e sa fim corecti, sexul).

Banii si sexul sint subiecte fierbinti ale tinerei generatii si reprezinta, fara indoiala, aspecte esentiale ale vietii adultului, pentru ca majoritatea dintre noi vom avea copii. Pe de alta parte supravietuirea fizica nu este optionala, deoarece toti trebuie sa ne asiguram existenta. Cu toate acestea, nici una dintre cele doua zone de interes nu se invata la scoala in mod institutionalizat, ca discipline de baza, alaturi de matematica si limba romana.

Nu vi se pare ciudat?

Voi lasa problematica sexuala deoparte (in grija celor care au  experienta in domeniul educatiei sexuale) si ma voi opri asupra educatiei financiare. Voi continua spunind ca, desi toata lumea e de acord ca banii reprezinta un subiect de o importanta majora in viata, responsabilitate predarii „stiintei banilor” este pasata dintr-o parte in alta, asemeni unei castane calde, intre familie, scoala, societatea civila si… fiecare dintre noi in parte.

Apare intrebarea majora: totusi, cine trebuia sa faca educatie financiara?

Familia

Conform unui interesant articol din ziarul Sacramento Bee, mamele par sa fie sursa celor mai multe informatii despre bani pe care le poate absoarbe un copil, in mod direct sau indirect. Copii petrec mai mult timp cu mama iar aceasta se intimpla si in locuri unde se folosesc banii (piete, magazine). Mama este vazuta folosind banii cash sau cartea de creit/debit, alegind cele mai bune produse in functie de nevoile familiei si de bugetul acesteia. Tot mama este cea care accepta sau refuza cererea copilului de a i se cumpara o jucarie sau o inghetata, ea trebuind sa ofere explicatii pentru hotarirea pe care a luat-o.

In general, copii au un dialog mai deschis cu mama deci este foarte probabil ca primele intrebari legate de bani sa-i fie adresate tot acesteia. Astfel apare prima ocazie de a discuta despre acest subiect important, ocazie care de obicei este expediata superficial de parinti, care considera ca un copil e prea mic pentru a-si bate capul cu asemenea probleme, dedicate exclusiv adultilor.

Acest portret al mamei se potriveste de obicei cu rolul traditional al femeii in cuplu, acela de a fi cit mai mult in preajma copiilor. Astazi, odata cu aparitia curentului popular al femeii active, de cariera, e posibil ca timpul petrecut de mame impreuna cu copii sa se reduca simtitor.

In mod traditional dar si in timpurile actuale, tatal este o figura mult mai putin prezenta in peisajul familial. El are tendinta de a  munci un program prelungit fiind, de cele mai multe ori, principalul „furnizor financiar” al familiei. Ca atare, tatal este prezent ca factor de decizie important in alocarea bugetului, desi modul direct in care acesta se cheltuie este in atributia mamei (dupa cum am aratat mai sus).

Desigur, si in situatia tatalui pot apare variatii de status, incepind cu valoarea aportului financiar si terminind cu implicarea acestuia in viata de familie, inclusiv in zona cumparaturilor zilnice.

Cu mici exceptii, familia nu va furniza o educatie financiara copiilor decit in mod indirect, prin exemplul propriu, al modului in care parintii aduc banii in casa, ii cheltuie si ii gestioneaza. Aceasta carenta educationala este determinata de faptul ca la rindul lor actualii parinti nu au fost educati in perioada in care au fost copiii, pentru ca, de regula, educatia financiara in familie se rezuma la „du-te la scoala, invata bine, fa o facultate buna ca sa poti sa-ti iei o slujba bine platita”.

Exceptiile, ca de fiecare data, apar in cazurile in care parintii au fost preocupati de acest aspect. Fie ca e vorba de situatia fericita in care parintele are o afacere si vrea sa o transmita mai departe copiilor, fie ca avem de-a face cu un parinte implicat in domeniul financiar (prin natura serviciului), acesti parinti, in masura in care doresc si/sau ii pasioneaza, vor invata copii sa gestioneze banii, de la o virsta frageda. Aceasta lectie se va imprima adinc in memoria de lunga durata si va reprezenta un avantaj la start pe care acel tinar il va avea in momentul in care va porni in viata. El va avea tendinta, atunci cind va deveni parinte, sa-si invete la rindul sau copii despre cum se fac si se gestioneaza banii, ceea ce va inchide cercul educational, in acelasi timp declansind un (posibil) nou ciclu de transmitere al informatiei.

Scoala/Statul

Pai daca-i vorba de educatie, nu trebuie s-o faca scoala?

Din pacate, statul este complet impotent in acest domeniu. Dupa cum am spus mai inainte, desi banii reprezinta un aspect esential in viata cetateanului, ministerele care se ocupa cu educatia nationala, de la noi si de aiurea, au considerat ca acest subiect nu trebuie privit ca o disciplina de baza in procesul de invatamint. Ca atare nu se preda decit, cel mult, ca disciplina alternativa sau optionala. Mai mult decit atit, profesorii care predau orele de educatie financiara sint scoliti si primesc manuale realizate in cadrul unor programe educationale sustinute de ONG-uri (despre care ma voi ocupa mai incolo).

Nu pot sa-mi dau seama care este logica in spatele acestui proces. Mi se pare a fi o miopie ingrozitoare din partea conducerii statului, sa ignore educatia propriului cetatean intr-un domeniu atit de important. Pina una-alta, intreg aparatul de stat se bazeaza in functionarea sa pe banii colectati prin impozitatea noastra, a tuturor. Cu toate acestea, guvernul nu se preocupa sa ne invete cum sa facem mai multi bani si cum sa-i gestionam mai bine, desi acest lucru ar fi in interesul sau, pentru ca mai multi bani produsi de cetateni inseamna culegerea unor impozite mai consistente.

Nu vreau sa trec mai departe si sa spun, asemeni lui Robert Kiyosaki, care afirma in ultima sa carte disponibila gratuit pe internet, ca avem de-a face cu o conspiratie a statului la nivelul educatiei. Vreau doar sa subliniez ca nu gasesc alta explicatie decit in lozinca  aparuta (daca nu ma insel) in timpul primelor mineriade, care spunea „noi muncim, noi nu gindim” sau a zicalei „tara te vrea prost”. Cu alte cuvinte, statul nu este interesat decit in producerea unei clase de cetateni capabili sa munceasca, pe care ii impoziteaza si gata. Nu mi se pare o conspiratie, ci doar o politica de stat.

Pe de alta parte, chiar in interiorul unor state criticate intens de autorii de finante personale pentru lipsa de viziune in educatia tinerilor (vezi SUA si Kiyosaki) exista exemple pozitive. In statul Missouri a aparut o lege care spune ca elevii trebuie sa primeasca cel putin o ora de educatie financiara. (sursa) Si se pare ca elevilor nu le  displace!

In partea a doua a articolului ma voi ocupa de alte doua posibile parti responsabile in educatie, si anume societatea civila (prin ONG-uri) si… noi, prin autoeducatie.

Comentarii

comments